politicianism

Infatuarea „rozdon”-ului sau de unde poate sări iepurele

Renunţarea la organizarea în aprilie a referendumului constituţional nu s-a făcut în rezultatul opiniei „aşa-numitei societăţi civile”, nici ca urmare a presupusei dezaprobări a cercurilor europene, şi cu atât mai mult nu la presiunea „bandelor roşii” sau a cacd-iştilor.

Societatea civilă există doar cu numele. Părerile mai mult sau mai puţin proprii ale autointitulaţilor repreprezentanţi ai societăţii civile nu sunt suficiente pentru a crea acele curente de opinie necesare pentru activizarea spiritului civic.

Forurile europene au alte priorităţi acum, odată cu problemele cauzate de gerurile nefireşti pentru regiune. În plus, derapajele democratice şi revoltele sociale, cazul Ungariei şi Greciei, sunt în raport cu joaca politică din Moldova probleme reale.

Iar promenadele de pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt organizate de cei mai mari duşmani ai Constituţiei şi ai democraţiei pentru, culmea, apărarea lor, sunt cel puţin ilare.

Renunţarea la referendum s-a făcut conştient, cum probabil s-a făcut şi anunţarea lui ca utimă soluţie pentru ieşirea din impas. Cum am scris şi anterior, în cazul organizării acestui plebiscit s-ar fi dus o luptă acerbă între susţinători şi opozanţi, în spiritul tradiţiei electorale moldoveneşti, rezultatul putând să nu fie favorabil Alianţei.

Sunt câteva explicaţii pentru avansarea ideii plebiscitului, pe care puteau să le aibă în vedere strategii AIE.

1. Crearea panicii în rândurile opoziţiei parlamentare, grupul celor 3 dezertori fiind cel mai vizat.

După jocul de-a pisica şi şoarecele pe care liderul grupului n-a contenit să şi-l atribuie ca strategie a formaţiunii politice în fruntea căreia s-a cocoţat, era necesar un pas pentru a-l aduce cu picioarele la pământ.

Toată demagogia respectivului, nesusţinută de măcar o singură „acţiune”, nu „soluţie”, nu are cum să-i aducă câştig la alegeri. Iar rezolvarea problemei „prezidenţiale” fără participarea micilor leninişti, i-ar priva pe aceştia de singurul argument al existenţei lor separate faţă de marii leninişti.

Iar aceştia din urmă s-au comportat previzibil (penibil), înfriguraţi (şi la propriu) de perspectiva a încă trei ani de lipsuri (la propriu). Ezitările lor, propulsarea în prima linie a unui etern camarad de arme, sunt doar două exemple a debusolării generale care a pus stăpânire pe partidul roşu.

2. Separarea „grâului de neghină”.

Avalanşa de poziţii nefavorabile, venite la prima vedere din afara orbitei partidelor dornice de alegeri anticipate, care s-a abătut asupra celor de la guvernare, dar şi a noastră a tuturor prin toate sursele mediatice, este cu atât mai suspectă, cu cât nu au ţinut cont nicio clipă de doleanţa „principală” a „societăţii civile” în ai cărei exponenţi s-au erijat: rezolvarea actualei situaţii politice încâlcite.

Eliminând prin absurd din peisajul politic autohton promotorii boicotului şi ai minciunilor sfruntate, oamenii ar fi votat în număr covârşitor pentru reducerea numărului de voturi necesare alegerii preşedintelui.

Aşa că cei care s-au declarat contra ideii referendumului s-au pomenit asimilaţi manifestanţilor stradali.

3. Reanimarea iluziei de unitate în cadrul alianţei.

La 15 ianuarie, liderii partidelor de guvernămât au apărut, la fel cum au făcut-o înaintea turului doi de scrutin al alegerii primarului din Chişinău, conciliaţi, uniţi şi hotărâţi să rezolve problema alegerii şefului statului. Chiar fiind efemeră, această iluzie a părut destul de reală, dacă ne uităm la efectivele slabe pe care au reuşit să le scoată, unii sâmbăta, alţii duminica, la proteste.

Deşi frontul politic principal al bătăliei politice de pe Bâc se duce între AIE şi opoziţia parlamentară de bază, nu trebuie omise nici celelalte fronturi, mai micuţe, mai neînsemnate, dar care ar putea determina schimbări importante în tactica beligeranţilor.

Schimbul de replici între opoziţia roşie şi ultimii săi dezertori, nu mai puţin roşii, este, cel puţin din partea primilor, mai mult emoţional.

Acest emoţional care caracterizează în ultima perioadă partidul generalului de miliţie, nu trebuie privit ca o absenţă a lucidităţii de care pot da dovadă strategii (sunt cel puţin doi, nu unul) din formaţiunea extremistă.

Riscul unor noi subţieri ale rândurilor, certitudinea imposibilităţii preluării puterii în cazul unor alegeri anticipate şi, ce e mai important, ostilitatea faţă de ultimii trei trădători ai cauzei marxiste, ar putea duce la o răsturnare „cinematografică” de situaţie: alegerea preşedintelui propus de către Alianţă cu suportul câtorva deputaţi comunişti.

Să nu uităm că vorbim de politică, ba mai mult, de politica moldovenească, iar politica poate fi oricum, numai nu imaculată.

Un candidat naţional, nu de genul unor cumetri sau prieteni (Talmaci, Nantoi), va fi susţinut de câţiva (pentru a păstra aparenţele) deputaţi din opoziţie delegaţi de liderul acestora. Nu vor fi cei mai vizibili (că au de unde) şi fapta lor nu va avea repercursiuni asupra susţinerii electorale, generalul putând oricând argumenta cu democraţia din cadrul partidului.

Deşi le va fi dat să mai stea câţiva ani departe de mierea guvernării, prin acest vot comuniştii vor avea răgaz pentru reorganizare, pentru înlăturarea personajelor neloiale, pentru găsirea şi a altor obiective care i-ar face atractivi şi în ochii altor alegători decât cei tradiţionali, dar ce e mai important, îi vor aplica o lovitură fatală pupilului nerecunoscător.

Anunțuri

Discuție

Comentariile nu sunt permise.

Arhive

Texte recente

Introdu adresa ta de e-mail pentru a urmări acest blog şi a primi notificări de articole noi prin e-mail.

Alătură-te altor 152 de urmăritori

Februarie 2012
L M M M V S D
« Ian   Mar »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
272829  

  • 103,051 vizualizări
%d blogeri au apreciat asta: